Una din cele mai cumplite trairi ca intensitate si suferinta este singuratatea, mai ales cand esti aruncat in ea fara voie, cand cei in care ai avut incredere te-au dezamagit sau te-au abandonat, cand nu-ti mai gasesti rostul si sensul vietii, cand inima iti plange si nici o logica din lume nu o alina.
Singuratatea este un cuvant compus din cuvantul „singur” si sufixul „–atate”, care poate lua diverse forme (eternitate sau temporalitate), este o emotie pe care o simti atunci cand nu mai relationezi cu ceilalti, cand nu simti iubire din parea lor si mai ales cand te-au abandonat. Ea poate fi de mai multe feluri in functie de ceea ce a provocat-o si are efect asupra persoanei care este tributara mecanismul ei de coping („locus of control” intern sau extern), de filtrul propriu, de patternuri si genul de atasament pe care l-a dezvoltat in copilarie, de varsta si conditia sociala, de gravitatea momentului, de existenta unor boli fizice sau psihice sau de circumstantele create la un moment dat.
Eu as alege doua cazuri majore care provoaca singuratatea (fara sa fie vorba din start de o patologie):
– singuratatea autoimpusa, este o singuratate pozitiva necesara la un moment dat pentru devenirea ta ca om, pentru regasirea ta interioara, pentru a putea sa meditezi in liniste la valorile tale sau la sensurile vietii, pentru a te ragasi, a te linisti, a trai in pace cu tine sau pentru a munci, a te dedica unei pasiuni, pentru a te rasfata, este ceva pretios, este alegerea ta ca un bonus binemeritat la un moment dat,
– singuratatea impusa de altii este perceputa de obicei ca o pedeapsa, este sinonima cu abandonul, cu doliul, cu divortul, cu moartea, este vestibulul catre durere psihica si fizica, in ea se vor dezvolta germenii melancoliei, a stresului, a depresiei, a anxietarii, a panicii, a fobiilor si a bolilor psihosomatice.
Insingurarea sau instrainarea, este o singuratate negativa, este o implozie in sine si este in general o consecinta a singuratatii impuse de altii, este un mecanism de aparare al psihicului care nu mai suporta presiunea exterioara si careia nu-i mai face fata, este singuratatea simtita in mijlocul celorlalti, o retragere intr-o lumea a ta paralela cu cea din afara, este confuza si paralizanta, este o singuratate in multime ca si cum tu ai fi tot timpul intr-un cub de sticla, nimic nu trece de la tine spre afara, nimic nu intra din afara spre tine, este un moment in care nu-ti mai gasesti sensurile, rostul, o smulgere, o instrainare de tot si de toate, este o consecinta dar si un preambul al stresului, a depresiei, a anxietatii, este anticamera spre patologie, spre renuntare la lupta si care poate duce spre suicid.
Siguratatea este ceea ce apare dupa un „razboi”, dupa o lupta dusa in prealabil cu cineva sau cu ceva din care o parte iese invingatoare si alta infranta.
Pentru cel care iese victorios din lupta, este singuratatea autoimpusa necesara pentru asi savura victoria, este timpul pentru incarcarea bateriilor, a refacerilor pe toate planurile, a cresterii increderii in fortele proprii, pentru a savura victoria si asi face planuri de viitor, este ceva pozitiv si pretios, totul este sa stie cand sa se smulga din ea pentru a incepe o noua odisee.
Pentru cel invins, singuratatea este impusa, este cea in care esti aruncat, este perceputa ca o pedeapsa, este momentul cand isi linge ranile, cand se invinovateste, cand se autocompatimeste si-si plange de mila, cand este atat de dezamagit si frustrat incat nu mai vede nici o iesire, cand viitorul nu exista ci doar momentul infrangerii si cand lumea nu poate fi privita decat prin aceasta prisma, este un timp negativ care-i consuma si putina energie care i-a mai ramas din lupta anterioara fara sa existe sansa sa-si refaca fortele, este timpul care-l va secatui si care-l va duce sigur spre instrainare si insingurare, este drumul spre depresie sau patologie.
Este situatia in care cel in cauza fie are putere si resurse sa se adune si sa iasa singur din ea (caz fericit din care v-a iesi intarit!) sau sa ceara ajutor, fie este ajutat de cei apropiati care observa la timp starea in care este aruncat si au suficienta putere de convingere incat sa-l indrume catre persoane avizate. Daca ajutorul nu vine la timp, insingurarea produce sechele de cele mai multe ori mari care se vor croniciza si vor contine o vulnerabilitate oricand pasibila de a fi activata cand conditiile exterioare se vor repeta.
Constructia individului este creata pentru a functiona pe toate planurile. Uneori, pe drumul vietii suntem pusi la tot felul de incercari, dar indiferent de ele, avem resurse sa le depasim, tot ce ar fi de preferat sa facem este sa ne oprim pentru o clipa si sa cautam in noi cu rabdare si tenacitate. Daca nu reusim singuri, atunci trebuie sa cerem ajutor, de la cei din jur sau de la persoane profesioniste care sunt pregatite sa ne ajute sa constientizam valorile pierdute, cu care vom reconstrui speranta si vom crea punti spre viitor.
cabinet de psihologie Mihaela Comisel 